Acum 34 de ani, pe 14 noiembrie 1989.
Problemele popoarelor puse sub învinuire pentru sprijinirea inamicilor statului sovietic, și supuse deportării de la locurile de baștină în perioada sovietică, au atras atenție publică în perioada de perestroika (restructurare).
Încă din anii antebelici, în URSS au început deportări în masă ale întregilor popoare. Victimele deportărilor au fost polonezi, kurzi, coreeni, buriați și alte etnii. O pagină tragică în istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei a fost deportarea în Kazahstan, Siberia și alte zone estice a popoarelor învinuite de regimul stalinist pentru sprijinirea ocupanților.
Numărul oamenilor suferiți în urma represiunii pe baza naționalități în perioada între anii 1940-1961 este de 3.5 de milioane. Nemții au fost forțați să plece din regiunea Povoljie, Moscova și periferiile orașului și alte zone sub amenințarea executării. Și-au părăsit locurile de baștină kalmîci, tătari din Crimeea, karaceeni, ceceni, inguși, balkari. 14 popoare au fost deportate în întregime, iar 48 – parțial.
Reabilitarea victimelor represiunilor politice a început în URSS în anul 1954. În mijlocul anilor 1960 această activitate a încetat și a fost reluată abia la sfârșitul anilor 1980.
Primul pas pe drumul restabilirii dreptății istorice cu privire la popoarele care au suferit în urma acestor represiuni a fost adoptarea Declarației Sovietului Suprem al URSS de la 14 noiembrie 1989 „Privind recunoașterea ilegalității actelor de represiune împotriva popoarelor, care au fost supuse relocării forțate și protejarea drepturilor acestora”.
În data de 26 aprilie 1991 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „Privind reabilitarea popoarelor supuse represiunilor”.