Lacul Roșu este cel mai mare lac de baraj natural din România.

Lacul se află în munții Bicazului (din Carpații Orientali), la 980 m altitudine, în apropierea Cheilor Bicazului.
S-a format în anul 1837, când primăvara a fost deosebit de ploioasă, făcând ca munții calcaroși să absoarbă mari cantități de apă. Într-o seară de iulie în acel an, în timpul unei furtuni ieșite din comun, a avut loc prăbușirea unui pinten, lung de circa 2 km, din Muntele Ucigașul în Valea Oii prin care curgea pârâul Bicaz, oprindu-se în malul stâng și abrupt al acestei văi și formând astfel un baraj natural în calea apelor pârâului, în spatele căruia s-a format un lac.
Una dintre caracteristicile particulare ale acestui lac este prezența trunchiurilor de copaci pe întinsul său, explicația fiind următoarea: întrucât respectivul pinten de munte nu s-a rostogolit, ci pur și simplu a alunecat printr-o mișcare de translație, falnica pădure de brazi care îl acoperea a rămas neatinsă, ca și cum ar fi crescut acolo, în Valea Oii.
Adâncimea maximă în prezent este de numai 10.5 m, iar cea medie de 5.5 m, circumferința se măsoară 2.830 m, iar volumul de apă este de circa 600.000 m3.
Lacul are aspectul unei cizme, respectiv al literei L.
Lacul păstrează și azi aspectul unei văi înecate, iar vârfurile brazilor din vechea pădure străjuiesc și acum deasupra oglinzii lacului, dându-i un farmec cu totul aparte și amplificând misterul nașterii sale.
În ceea ce privește denumirea sa, explicația este următoarea: reflectarea purpurie în oglinda lacului a muntelui Suhardul Mic, aluviunile roșiatice aduse în principal de Pârâul Roșu, precum și calcarele roșcate din jurul său i-au făcut pe ciobanii din părțile locului să-l numească Lacul Roșu.
Cu timpul s-a dezvoltat o stațiune balneoclimaterică de interes național. Fauna acvatică bogată, reprezentată de păstrăvul indigen, păstrăvul de munte, roșioară etc., permite practicarea pescuitului sportiv.