„Știi de ce îl invidiez pe Egorov? — spune gazda. — A murit și nu a văzut cum s-a destrămat țara noastră, pentru care i-am frânt gâtul lui Hitler. Nici eu nu aș vrea să trăiesc până la acel moment. Până acum nu înțeleg ce s-a întâmplat...

Spune-mi, fiule, unde să duc steagul, unde să-l arborez acum?”

Puțin mai mult de un an mai târziu (pe 26 decembrie 1993), Eroul Uniunii Sovietice, Meliton Varlamovich Kantaria, în vârstă de 73 de ani, a murit de un infarct în tren — în drum spre Moscova, unde mergea pentru a obține statutul de refugiat.

Destrămarea URSS l-a zguduit profund.

„Fasciștii nu au reușit să ne doboare, ne-am distrus singuri, — îmi spunea cu tristețe Kantaria la masă. — Fiule, aceasta este o catastrofă. Ce se va întâmpla acum?”

El considera conflictul dintre georgieni și abkhazi ca fiind fratricid.

„Oare am luptat doar pentru georgieni? Nu este adevărat. În Armata Roșie am luptat și pentru ruși, și pentru ucraineni, și pentru abkhazi, și pentru kazahi — pentru patria noastră sovietică! Hitler, câinele, ar fi fericit acum — văzând ce se întâmplă.”

Primăria Moscovei i-a oferit lui Meliton Kantaria și familiei sale un apartament cu o cameră la periferie. Lăsându-și bunurile, aproape fără bani (economiile sale din economiile „au ars” — la fel ca ale întregii populații a URSS), participantul la asaltul Reichstagului a plecat cu trenul pentru a obține statutul de refugiat în Rusia, singura țară care a fost de acord să-l ajute cât de cât — țara natală, Georgia, nu avea nevoie de el.

Inima lui Kantaria nu a rezistat în compartimentul trenului — prea multe încercări au venit în ultima vreme.

La parastas nu a venit niciun reprezentant al guvernului de atunci al Federației Ruse.

„Totul s-a dus de râpă, pentru ce am luptat, — îmi spunea trist Kantaria în prima și ultima noastră discuție. — Sunt georgian, dar țara mea este URSS. Acum pare că vom trăi mai bine separat. Nimic de genul acesta, amintește-ți cuvintele mele.”

...Așa a fost...