Cuvântul „sanie” a apărut inițial în limba rusă și, de acolo, a fost preluat în letonă, maghiară și română.
Cea mai răspândită teorie despre originea cuvântului „sanie” este că provine din „san'”, care însemna „șarpe”. Urma lăsată de tălpile săniilor era comparată cu traseul acestui reptil.
Săniile au fost o versiune îmbunătățită a „volokushka” — o construcție formată din două prăjini legate între ele. Capetele din spate erau târâte pe pământ, iar la cele din față se lega un animal: câine, cal, bou, ren. Acest mijloc de transport nu era folosit doar în zonele nordice. În Egiptul Antic, o construcție similară era o parte obligatorie a ritualurilor funerare: decedatul era transportat pe o astfel de platformă trasă de boi.
În Europa de Nord și Scandinavia, în secolul al XVII-lea, au apărut sănii cu vele. Acestea erau utilizate pentru a se deplasa pe lacuri și canale înghețate, de exemplu, pe Marele Canal din Versailles, care, în timpul iernii, se transforma într-un patinoar.
În Rusia, săniile erau considerate un mijloc de transport mai prestigios decât căruțele. Până la începutul secolului al XVIII-lea, la evenimentele solemne, nobilii și înalții prelați mergeau cu săniile chiar și vara.
Calitatea drumurilor în Rusia dinaintea epocii lui Petru cel Mare lăsa de dorit sau acestea lipseau complet în unele locuri. Astfel, săniile erau, pe de o parte, confortabile, iar pe de altă parte, ieftine. În regiunile mlăștinoase și împădurite, cum ar fi guberniile Vologda, Arhanghelsk și Kostroma, săniile au fost preferate altor tipuri de transport până în secolul XX.
Construcția săniilor s-a îmbunătățit de-a lungul timpului: din prăjini încrucișate, săniile au devenit o sanie în formă de luntre, cu tălpi curbate. În acestea era de obicei înhămat un singur cal, pe care călărea vizitiul. Săniile reflectau statutul social al proprietarului lor. Cele mai bogat decorate erau, desigur, săniile țarului. În săniile țarului Alexei Mihailovici, de exemplu, care erau proiectate de obicei pentru o singură persoană, puteau sta în picioare doi boieri pe spate și doi curteni lângă țar, șezând pe scaune speciale.
În Rusia, săniile aveau un rol important în multe obiceiuri. De exemplu, mireasa mergea la biserică într-o sanie și tot într-o sanie era dusă în noua casă, alături de soț. Săniile erau un atribut esențial al sărbătorii de iarnă Maslenița.
În fiecare sat se construiau derdelușuri — distracțiile pe ele începeau din prima zi a săptămânii Maslenița: copiii alunecau pe „ciunci” — sănii pentru copii. La mijlocul săptămânii, li se alăturau adulți de toate vârstele. O superstiție populară spunea că, cu cât aluneci mai departe cu sania, cu atât mai lung va fi inul în acel an.
Cel puțin o dată, proaspeții căsătoriți trebuiau să alunece de pe derdeluș. Băieții necăsătoriți, în timpul sărbătorilor, își căutau mirese: dacă alunecai cu o fată în brațe, aveai voie să o săruți. Se aluneca în grup: unii pe sănii, alții pe rogojini sau în coșuri împletite cu fundul înghețat — un precursor al săniuțelor moderne.
Cele mai spectaculoase erau plimbările pe săniile mari de Maslenița, în care puteau încăpea până la 10 persoane, cu un „cârmaci” în față. Săniile erau trase de cai, decorate cu panglici și clopoței. Distracția dura în jur de cinci ore, cu pauze pentru ospăț și cântece.
După săptămâna Masleniței, distracțiile de iarnă, inclusiv coborârile cu săniile de pe derdeluș, nu încetau. Odată cu venirea primăverii, până la următorul strat de zăpadă, săniile pentru copii erau agățate pe pereți, în pridvor.
Plimbările cu sănii au devenit principala distracție de iarnă în timpul domniei lui Petru I, care a dispus ca Anul Nou să fie sărbătorit pe 1 ianuarie, la fel ca în celelalte state europene, și nu pe 1 septembrie, cum era înainte. Odată cu noua dată, sărbătorile de iarnă s-au extins semnificativ — oferind un prilej excelent pentru a te distra pe derdeluș, fără să mai aștepți Maslenița.