EKATERINA SINELȘCIKOVA
Pe mal sunt așezate cuștile cu delfini cu bor gros. Cu ajutorul sonarului lor natural, chiar și blocați în cușcă, ei sunt capabili să observe orice obiect sub apă la o distanță de jumătate de kilometru. Din acest motiv sunt aici.
După ce a identificat prezența unor înotători în apă, delfinul apasă o pedală specială și în aer este lansată o rachetă de semnal. Apoi delfinul se ridică astfel încât nasul să indice locația aproximativă a „oaspetelui”. După aceea, apasă o altă pedală și cușca se deschide. Delfinul se aruncă spre țintă și o neutralizează.
Aceasta este o scenă tipică „de lucru” a unui delfin de luptă. Unul dintre multele lucruri pe care le-a învățat o femeie pe nume Galina Șurepova, fostă prizonieră a Gestapo-ului și fiică de ofițer.
Când Șurepova avea trei ani, a început al Doilea Război Mondial. „Locuim la graniță, în Lituania. Germanii au intrat în orașul Vilkaviskis la o jumătate de oră după începerea războiului. Bomba a lovit casa noastră”, își amintește aceasta.
Tatăl ei, șeful unui departament special de informații străine, a avut o contuzie și a fost trimis inconștient în spate, împreună cu întreaga elita de partid. Galina a stat cu sora și mama ei de un an și jumătate. Dar cineva i-a denunțat, spunându-le germanilor că sunt familia unui ofițer sovietic. Mama Alexandra Fiodorovna a fost trimisă imediat într-un lagăr de concentrare din Germania, iar fetele, fiindcă au fost cele mai sănătoase, au fost selectate pentru grupul de donatori, unde sângele le-a fost transfuzat soldaților germani răniți.
După ce s-a încheiat război, au fost trimise la un orfelinat, unde au fost supuse abuzurilor fizice și psihologice. „Odată, directorul german m-a bătut și mi-a rupt brațul pentru că am lins ambalajul margarinei și l-am dat și fetelor”, a spus Galina.
Tatăl și mama (a reușit să supraviețuiască lagărului de concentrare) nu s-au oprit tot acest timp să le caute, deși răspunsul Republicii Democrate Germane la solicitările lor a fost fără echivoc: fetele au ajuns în grupul donatorilor de sânge, apoi au fost arse în cuptoarele cu gaz ale lagărului de concentrare. În ciuda acestui fapt, au continuat să caute și opt ani mai târziu au găsit. Următoarea listă de copii aduși din Germania a inclus două fete care au fost identificate după datele de naștere potrivite. Numele și prenumele copiilor au fost schimbate, au uitat limba rusă, dar fără îndoială că erau surorile Șurepov.
După absolvirea școlii, Galina a studiat la Institutul de Educație Fizică din Leningrad, unde și-a descoperit pasiunea pentru sporturile subacvatice. După un an de pregătire, a devenit campioana URSS la înot subacvatic.
La unul dintre campionate a asistat și un manager de casting al echipei de filmare, acesta căuta un sportiv pentru rolul unui cascador din filmul „Omul-amfibie” (1961), primul blockbuster sovietic al perioadei poststaliniste. Galina, cu profesionalismul și aspectul ei, a obținut acest rol. Mai târziu, acest film a devenit liderul producției sovietice.
Întreaga țară a văzut cum cascadorul Galina Șurepova „s-a înecat” în filmul „ Omul-amfibie”. Nimeni nu avea nicio idee cine era cu adevărat.
Însă, Șurepova n-a construit carieră în domeniul cinematografiei. După ce a renunțat la apartamentul și locul de muncă la Leningrad, aceasta s-a mutat la 6.000 de km, pe malul oceanului, pe insula Sahalin, a lansat cursuri de înot subacvatic și a participat la filmări despre vânătoarea de delfini în scopuri comerciale, privind cu groază cum delfinii sunt uciși pentru producerea făinii de pește, produs folosit pentru hrănirea animalelor. Atunci s-a rupt legătura ei cu delfinii până în anul 1967 când cineva a sunat la ușă: „Deschid ușa, iar la intrare stă un marinar de doi metri înălțime și spune, „Sunteți invitată să lucrați în centrul naval pentru studierea delfinilor din Sevastopol. Mâine voi veni să vă iau”, își amintește aceasta.
Șurepova și-a luat fiul, care era încă mic, o tricicletă, o valiză mică și a plecat cu militarii în Golful cazacilor din Crimeea.
A petrecut în apă zile întregi.
Armata căuta pe cineva care să știe ceva despre animalele marine, să poată lucra sub apă și să fie rezistent din punct de vedere fizic. Până la sfârșitul anilor 60, americanii studiau de multă vreme capacitatea animalelor marine de a îndeplini sarcini militare, în timp ce Uniunea Sovietică nu a făcut prea multe progrese în această direcție. Nimeni nu înțelegea cum să o facă, nu exista o bază științifică. După cum s-a dovedit, la început nici Șurepova nu o știa.
A petrecut în apă zile întregi și nu știa cu ce să înceapă. „I-am urmărit, ei m-au urmărit, a spus ea. Am slăbit astfel încât am avut 45 de kilograme... Și odată din întâmplare am aruncat deoparte algele care m-au deranjat. Delfinul mi-a urmărit mișcarea. Am aruncat încă o dată. Și-a întors privirea din nou. I-am dat un pește ca să-i încurajez reacția. Când a împins algele spre mine, i-am dat din nou mâncare. Astfel, am stabilit reflexul.”
Apoi au intrat în joc alte obiecte, batiste, mingi. Delfinii au învățat să „aducă” obiecte înapoi, cum fac câinii, au învățat mai multe gesturi și au început să reacționeze la vocea umană.
Timp de doi ani, Galina și copilul ei au locuit într-un cort dublu pe malul golfului în condițiile unui antrenament dur al armatei. „Aceasta presupune o supraveghere non-stop, trebuie să stai lângă delfinul din cușcă. Dacă am un minut liber, stau jos imediat și mă uit. Uneori vede că mă uit și face astfel de lucruri ca să mă intereseze, să-i dau un pește”, a spus ea.
Galina Șurepova a fost înscrisă în rândurile Marinei ca prima femeie scufundătoare din URSS, iar munca ei a fost secretizată. În 1967, în Golful cazacilor a fost deschis primul oceanariu militar sovietic, unde au fost livrați 50 de delfini cu bot gros. În anii 1970, câteva zeci de institute științifice s-au alăturat acestei activități. „Delfinii și focile au fost antrenați în mai multe zone: paza și patrularea zonei, distrugerea sabotorilor, căutarea și detectarea anumitor obiecte subacvatice”, a declarat Vladimir Petrușin, șeful antrenor militar al oceanariului din Sevastopol.
„Distrugerea” sabotorilor a însemnat că delfinul scotea masca scuba a sabotorului și îl împingea la suprafață. Multă vreme, oamenii de știință au încercat să facă ucigași din delfini, dar s-a dovedit că animalele foarte dezvoltate reacționează prea emoțional la un astfel de stres și sabotează operațiunile ulterioare după un atac cu un cuțit sau cu un ac paralizant. „Delfinii pot să gândească, să vorbească, să iubească, să sufere. Ei trăiesc până la patruzeci de ani, mor de pneumonie și atac cardiac”, a spus Șurepova.
Aceasta a obținut rezultate grozave. Unele dintre metodele ei de antrenament sunt încă folosite în delfinarii. Șurepova a lucrat în oceanariul militar timp de 40 de ani. Artiștii, actorii, astronauții și oficialii de rang înalt au venit aici să privească spectacolele realizate de ea. Însă pentru un astfel de serviciul aceasta a plătit cu sănătatea ei. După ce a pensionat, i-au fost înlocuite articulațiile picioarelor, Galina Șurepova a mers în cârje. A murit în 2017, la vârsta de 78 de ani.