Icoana este una dintre cele mai ilustrative manifestări autohtone ale culturii ruse. Însă pentru priceperea acesteia este nevoie de multe cunoștințe și eforturi.
Icoana este o parte integrantă nu numai a culturii ruse, ci și a Evului Mediu european, care s-a desfășurat în Rusia într-o perioadă diferită.
Spre deosebire de țările Europei vestice, arta rusă „a sărit” epoca de Renaștere. Evul Mediu în Rusia a durat până la finalul secolului X, când Rusia Kieveană s-a convertit la creștinism, până la secolele XVII–XVIII, când Petru cel Mare a îndreptat cultura într-o altă direcție. Însă dezvoltarea icoanei nu a fost oprită, pentru biserici noi s-au pictat icoane care aveau influențe din diferite stiluri precum baroc, rococo, clasicism, modern. Principiile de bază s-au format în perioada de cele 7 secole când arta bisericească a predominat față de arta laică.
Principala caracteristică a icoanei rusești (care în același timp reprezintă și principala deosebire de icoanele occidentale) este utilizarea perspectivei inverse. Punctul de împreunare a tuturor liniilor nu se află în spatele imaginii, ci în fața acesteia. Astfel, sfinții sau scenele din Biblia reprezentate în icoană, ies într-un plan condiționat între spectatorul și suprafața icoanei.
Icoana devine o fereastră într-o lume sfântă care este inaccesibilă ochiului liber și logicii. Datorită perspectivei inverse, spectatorul se poate bucura de această lume, uimit de dimensiunile universale, cosmice. În toate icoanele vechi scândura de lemn are o adâncitură vizibilă – este barca în care încape imaginea. Acest lucru permite separarea lumii pământești în care se află spectatorul de lumea cerească, ilustrată în icoană.
În compoziția icoanei se împreunează evenimentele care au avut loc în perioade diferite. De exemplu, Adormirea Maicii Domnului include și momentul morții Sfintei Fecioara Maria, Înălțarea sufletului Ei la cer, apostolii îndurerați lângă patul de moarte și aceiași apostoli care zboară pe nori pentru a-și lua rămas bun de la Ea.
Evenimentul crucial nu este doar situat în centrul icoanei, ci se diferă prin dimensiuni mai mari. Astfel, spectatorul prinde ideea principală de la început, iar apoi, uitându-se mai atent la icoană, pricepe toate detaliile.
Icoana rusească ca un fenomen aparte a fost descoperită doar la începutul secolului XX, când restauratorii au învățat să dea jos murdărie și funingine de la lumânări acumulate timp de multe secole. Înainte icoana a fost considerată o formă sumbră de arta veche, însă de sub straturi de praf s-a eliberat pictura strălucitoare.
Culoarea aurie în icoane simbolizează lumea superioară și strălucirea divină. Această reflectă splendoarea Regatului Ceresc unde este ziua veșnică. Tocmai din acest motiv culoarea aurie a fost aleasă chiar și pentru cutele și detaliile veșmintelor lui Iisus și ale sfinților. Uneori în loc de culoarea aurie a fost folosită vopsea galbenă, însă ideea generală era aceeași.
Fiecare culoare în icoane are o semnificație aparte.
Culorile roșu și alb sunt considerate „sinonimele” culorii aurii.
Cu alb a fost pictată lumina divină în scena Schimbării la Față, sufletele inocente sunt de asemenea îmbrăcate în alb.
Culoarea roșie este folosită pentru ilustrarea sacrificiului, însă în cele mai multe cazuri fundalul roșu al icoanelor reprezintă semnul sărbătorii vieții veșnice.
Albastrul și albastrul deschis sunt asociate cu lumea cerească și sunt considerate culorile Maicii Domnului care a combinat cele pământești cu cele cerești.
Verdele este culoarea vieții și a nașterii.
Culoarea maro este culoarea pământului, a tuturor celor temporare și menite să piară.
Culoarea neagră este culoarea morții și a călugăriei.
Singura culoare pe care pictorii de icoane nu au folosit-o niciodată este gri. Un amestec între alb și negru, bunul și răul, culoarea gri a fost considerată o culoare a incertitudinii, a pustietății, pentru care nu s-a găsit loc în icoane.
Cercul ca fiind cea mai armonioasă, perfectă formă este una dintre metodele de a sublinia diferența între lumea divină superioară, și lumea pământească, pătrată.
Aureola sfinților au o formă de cerc, figurile Domnului și Fecioarei Maria în momentele de glorie sunt de asemenea situate într-o mandorlă rotundă sau ovală.
Siluetele îngerilor în capodopera artei ruse – icoana Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov, formează și ele un cerc.
Nimbul cu o cruce îi aparține doar Dumnezeului.
Trei stele pe umeri și în frunte sunt o caracteristică a Maicii Domnului.
Martirii cu o cruce în mână sunt cei care au murit pentru credință.
Cufărul cu leacuri vindecătoare și o linguriță sunt atributele Sfântului Pantelimon Tămăduitorul.
Sfânta Matrona din Moscova, una dintre cei mai venerați sfinți, care a trăit în prima jumătate a secolului XX apare în icoane într-un batic alb oarbă cu ochii închiși.
Un model în miniatură al hramului sau al întregii mănăstiri în mâna Sfântului indică fondatorul unei mănăstiri mari.
Foarte răspândite în Rusia sunt icoanele care dezvăluie viața Sfântului de la naștere la canonizare și slăvire a acestuia. În jurul centrului icoanei în care este pictat însuși Sfântul sunt fragmente mici pătrate care ilustrează momentele cruciale din viața Sfântului. Fragmentele trebuie studiate din stângă în dreaptă de sus în jos, adică primul fragment est cel în colțul stâng de sus. Studiați mai întâi rândul de sus, apoi perechile de scene din stângă și dreaptă.
Tradiția de a înrăma icoane venerate în rame din aur și argint cu pietre prețioase a venit din Bizanț, însă în Rusia această tradiție a câștigat o deosebită popularitate. Ramei simbolice i-a fost atribuit același rol, ca și fundalului auriu, adică cel de a demonstra strălucirea și frumusețea lumii pământești. Țarii și împărații au angajat doar pe cei mai buni giuvaiergii pentru realizarea ramelor pentru icoane, iar în prezent acestea reprezintă o dovadă a dezvoltării artei decorativ-aplicate.