Data prăznuirii: 10 noiembrie anul 303 pe rit vechi.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință s-a născut la Cappadocia (regiune din Asia Mică) și a fost crescut într-o familie creștină foarte religioasă. Tatăl lui a suferit o moarte mucenicească pentru Hristos, când Gheorghe a fost încă copil. Mama sa a avut moșii la Palestina, așa că s-au mutat acolo și micul Gheorghe a fost crescut prin evlavie.
Gheorghe, frumos la față, viteaz cu trupul și curajos, s-a rânduit în oaste și a fost cinstit cu dregătoria de comit și de voievod de împăratul Dioclețian.
Împăratul păgân, care a făcut multe pentru restabilirea puterii Romei și își dădea seama cât de periculoasă pentru civilizația păgână este religia Mântuitorului răstignit, a înăsprit persecuțiile creștinilor în ultimii ani. La consiliul Senatului din Nicodimia, Dioclețian a acordat tuturor domnitorilor libertate deplină în pedepsirea creștinilor și a promis toate ajutoarele necesare.
Când Sfântul Gheorghe a aflat despre decizia împăratului, le-a împărțit săracilor toate ce avea, a eliberat sclavii și s-a prezentat la Senat. Viteazul ostaș s-a împotrivit hotărârii împăratului, a mărturisit că era creștin și a chemat pe toți să recunoască credința adevărată. „Sunt robul lui Hristos, este Unul Dumnezeu. Să cunoașteți adevărul și să învățați dreapta credință!”, a zis. „Ce este adevărul acela?”, l-a întrebat unul dintre sfetnici. „Adevărul este Însuși Hristos, Cel prigonit de voi”, a răspuns Gheorghe.
Împăratul, ca și cum asurzit de tunet, a încercat să-l îndemne să nu se lipsească de slava ostășeasca și de cinstea dregătoriei și să nu-și dea floarea tinereților munci prin nesupunerea lui și să aducă jertfă zeilor. Gheorghe a răspuns decisiv: „Nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credință către Dumnezeul meu”. Împăratul fiind cuprins cu totul de mânie și nelăsându-l să-și sfârșească cuvintele, a poruncit celor înarmați, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu sulițele pe Gheorghe și să-l arunce în temniță. O suliță atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostașii pe mucenic în temniță, l-au întins la pământ cu fața în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept.
Mai târziu, împăratul iarăși a chemat la cercetare pe mucenic și văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat dacă se va supune. „Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit”. Atunci, împăratul a poruncit să fie adusă o roată. Sfântul muncit pe această roată și în bucăți tăiat și ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; și mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoțând nici un suspin; ci ca unul ce doarme și nu simte, astfel răbda. Dioclețian a crezut că muncitul a murit. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoșat și mulți au auzit un glas de sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!”. 
Apoi după puțin s-a făcut o strălucire mare și neobișnuită și s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu fața și, punând mâna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!”. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu și tămăduit de răni. Ostașii, văzând aceasta, au fost cuprinși de spaimă mare și nedumerire și, alergând, au spus împăratului despre această minune. Și mulți au crezut atunci în Hristos, Mântuitorul tuturor creștinilor.