„Tatarița? Un nume ciudat pentru o aşezare cazacă”. Mai ales în Bulgaria.
În jurul Tatariței, pe zeci de kilometri se întind câmpuri de porumb uscat și livezi rare cu gutui și mere. Sunt încă 10 km până la așezările cazacilor de orașul Silistra, cel mai apropiat oraș. De fapt, Tatarița ca așezare separată nu are o istorie lungă: în 1955 a fuzionat cu satele învecinate în cel mai mare sat Aydemir din Bulgaria. Tatarița este acum „sfertul” lui Aydemir.
Drumul din oraș duce direct la biserica rusă a vechilor credincioși care nu poate fi confundată cu cele bulgare. Actualele colibe ale coloniștilor ruși nu pot fi distinse de casele bulgarilor: pereți tencuiți gri, acoperișuri din țiglă, ferestre din plastic. Dar numele străzilor sunt originale: strada Peci, strada Katiușa...
Nu se știe nimic sigur despre momentul apariției cazacilor în Tatarița. Implicit, se crede că lipovenii, așa cum se numește de obicei această ramură a vechilor credincioși, au întemeiat satul în același timp cu alte așezări lipoveni de-a lungul Dunării, adică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Vechii credincioși au fugit de persecuția din patria lor către Imperiul Otoman și s-au așezat pe malul Dunării de la gura și în amonte.
Acum toate satele lipovenești sunt situate pe teritoriul României și numai Tatarița, cea mai îndepărtată sau, așa cum se spune aici, „extremă” de gura râului, se află în Bulgaria.
Tradiția spune că pașa turc a permis vechilor credincioși ruși să se stabilească în satul abandonat Tatarița, cu condiția ca numele satului să nu fie schimbat.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Tatarița a fost puțin populată, dar după eliberarea Bulgariei de sub jugul otoman în 1878, cazacii din alte sate lipoveni au început să se mute aici.
Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în Tatarița trăiau aproape o mie de familii, aproximativ 4 mii de oameni. Cazacilor locali nu le plăcea numele de lipoveni, dar abia în ultimii ani au început să se împace cu acest nume.
În limba locală se aseamănă cu cuvântul lipîie, adică „răi”. Așa că, de exemplu, au fost chemați vechii credincioși dintr-o altă așezare bulgară, Cazașko, la 150 de kilometri de Tatarița, nu se bucurau de succes în rândul cazacilor din Tatarița pentru că nu aveau preoți.
Anterior, oamenii se ocupau în principal cu pescuitul, creșteau bagi (vii), țeseau rogojini din tuf, făceau zembelea (pungi), țineau albinele în stupi de răchită. Dunărea s-a încețoșat spre sat, lunca (lunca mlăștinoasă a râului) era bogată. Au construit colibe din cărămizi de pământ, amestecau pământ și paie; acoperișul este din stuf. Sobele erau făcute din cărămizi coapte și încălzite cu stuf. Băile erau toate afumate (la negru), nu mai există astfel de lucruri. La fel cum a fost făcut dik (baraj) în 1957, lunca inundabilă a dispărut, acum sunt 2 kilometri până la apă.
După război, cazacii au început să fie invitați în Rusia. În 1946, două treimi au plecat.
Au navigat pe o șlep cu vitele lor. Se spune că vitele au murit în călătoria lungă și au fost aruncate în mare. S-au stabilit mai mult în sudul Ucrainei, în Azov, s-au împrăștiat în diferite regiuni, unele pentru pescuit, altele pentru agricultură.
Conform calculelor țarului Nikolai, în sat au mai rămas aproximativ 80 de cazaci get-beget. Cel mai în vârstă era bunicul Amilian, născut în 1927. Acum cazacii sunt mai angajați în agricultură, în principal podgorii și porumb.
Se crede că Biserica Mijlocirea Sfintei Fecioare Maria din Tatarița a fost construită în 1750. Vechii credincioși nu erau atunci preoți și slujeau ca laici. În 1863, s-au alăturat Concordiei din Fântâna Albă, în comunitate a apărut un preot, iar biserica (acest lucru este cunoscut cu siguranță) a fost consacrată pentru cult în acel an. Biserica este făcută din „cărămizi de pământ”, nu există o fundație ca atare, stă pe bolovani mari. În același timp, spre surprinderea restauratorilor bulgari, nu se destramă și nu intră în subteran.
Ei spun că preoții din Tatarița au fost întotdeauna din săteni. L-au ales pe cel mai „zelos pentru slujirea lui Dumnezeu” și l-au trimis să studieze la o școală teologică din România.
Cazacii îl iubesc foarte mult pe preotul precedent, părintele Vasili. Se spune că era „de aur”: promova nu numai biserică, dar și limba rusă, identitatea rusă. Dar părintele Vasili a murit în 2009. Tatăl său, Flor, care l-a înlocuit, este din România și vine doar în vacanță.
Miresele au fost întotdeauna ținute de familiile lor. Satul era mai mare; căsătoriile din a patra generație erau permise. Nu le plăcea să ia mirese din Cazașko. Uneori le aduc din România. Rareori le iau doar pe cele mai religioase de la bulgari.
Vechiul credincios lasă barbă, fără barbă nu poți să te apropii nici de cruce în biserică. Chiar și bulgarii au purtat barbă.
La slujbă se purtau cămăși, toată lumea avea o cămașă de iarnă și de vară. Iar astăzi bărbile se rad.