Un remarcabil om de stat, un comandant de oști renumit, un diplomat talentat și un generos susținător al culturii moldovenești, Ștefan cel Mare a câștigat pe bună dreptate recunoașterea internațională. Imaginea sa este una dintre cele mai populare și îndrăgite în folclorul și literatura moldovenească.

Ștefan al III-lea cel Mare este unul dintre cei mai de seamă conducători ai Principatului Moldovei. El a condus această țară timp de 47 de ani, iar istoricii spun astăzi despre el: „A primit o țară fragilă ca lutul și a lăsat un principat puternic ca piatra”. A consolidat puterea centrală și a rezistat cu succes marilor puteri inamice – Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria. În vremea lui Ștefan cel Mare, Principatul Moldovei a devenit o putere politică semnificativă în Europa de Est. Imaginea lui este una dintre cele mai populare și îndrăgite în folclorul și literatura moldovenească.

Nu există o dată exactă a nașterii viitorului mare domnitor, dar se știe cu siguranță că biografia lui Ștefan al III-lea cel Mare începe în 1429. S-a născut în satul Borzești, astăzi un oraș din regiunea Bacău, România. Ștefan, sau cum se scrie adesea, Ștefan cel Mare, era descendentul unei mari dinastii de domnitori ai Principatului Moldovei, care purtau numele comun de Mușat, ceea ce înseamnă „frumos”. Tatăl său, Bogdan al II-lea, a condus țara până în 1451. Mama viitorului legendar conducător a fost Oltea Doamna.

Odată urcat pe tron, Ștefan s-a dedicat întăririi țării. El a limitat influența boierilor asupra economiei și a început să le cumpere pământurile. Este de menționat că a fost sever cu cei care manifestau nemulțumiri, odată condamnând la moarte 40 de feudali simultan. Sub domnia sa, țăranii moldoveni au primit statutul de „liberi”, deși Ștefan al III-lea cel Mare a făcut acest lucru în primul rând pentru a-și întări armata, deoarece iobagii nu aveau dreptul de a face serviciu militar. De asemenea, el a construit o serie de noi cetăți și a întărit puterea celor existente.

Cauza morții lui Ștefan cel Mare rămâne necunoscută.

În vara anului 1504, Ștefan a murit. Întreaga țară i-a plâns plecarea. Se simțea că odată cu moartea lui Ștefan cel Mare, vremurile glorioase ale domnitorilor înțelepți și independenți ai Moldovei vor ceda locul vremurilor tulburi, al luptelor interne și al trădării intereselor țării de către clica boierească aflată la putere. Și așa s-a întâmplat!

Cu toate acestea, secolele ce au urmat nu au șters și nu au umbrit marile fapte ale domnitorului înțelept și iubitor de oameni al Moldovei — Ștefan cel Mare. Se știe că, înainte de fiecare mare acțiune, înainte de fiecare bătălie, Ștefan al III-lea obișnuia să se roage îndelung la icoana Sfântului Gheorghe Purtătorul de biruință. Această icoană, conform tradiției, se afla cândva în chilia mamei sale.

Deși avea forțe militare reduse și resurse limitate, dar fiind un om curajos, el se ruga de fiecare dată icoanei moștenite de la mama sa. Cere ajutor împotriva dușmanilor Moldovei. Conform legendei, după o noapte de rugăciune, i-a apărut chiar Sfântul Gheorghe în armură de viteaz. Ștefan al III-lea l-a rugat pe sfânt să-l întărească și să-i dea inspirație.

Numele lui Ștefan cel Mare, spun călugării bulgari și moldoveni, „strălucește puternic pe Muntele Sfânt Athos”. La Mănăstirea Zografu de pe Athos, există multe mărturii despre marea activitate caritabilă a lui Ștefan al III-lea cel Mare, datorită căruia această mănăstire a fost restaurată în 1502. Călugării bulgari păstrează cu venerație și astăzi mari relicve — trei icoane miraculoase ale Sfântului Gheorghe, datând din diferite perioade, numite „Fanuilev”, „Arabia” și „Moldova”.