În prezent Vaslui este un orășel din regiunea Moldova care nu se bucură de o mare popularitate în rândul turiștilor. Însă acest loc merită vizitat mai ales dacă vă interesează istoria, pentru că tocmai aici au avut loc niște evenimente decisive pentru destinul întregului popor român.
În dimineața întunecoasă a zilei de 10 ianuarie 1475, turcii s-au apropiat de armata lui Ștefan. Se pare că otomanii aveau o vagă idee despre unde ar putea fi moldovenii și aliații lor, dar ori nu cunoșteau locul exact, ori nu și-au dat seama, din cauza ceții, că au ajuns în acel loc decât prea târziu, fără a ști și că zona e strâmtă și mlăștinoasă. De asemenea, nimeni nu putea să vadă dealul pe care se afla voievodul moldovean cu trupele sale. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față erau spahiii, apoi ienicerii și Soliman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor.
În negură, spahiii s-au pomenit dintr-odată în fața fortificației moldovene și au început atacul, dar nu în mod organizat, fiind surprinși și mai mult forțați de împrejurare. Ienicerii au trecut și ei podul, auzind zgomotul bătăliei din față, s-au amestecat cu spahiii și au intrat în mlaștină. Otomanii au atacat în rânduri compacte, fiind de presupus că au avut pierderi mari încă din prima fază a bătăliei, loviți de proiectilele armelor de foc, de săgeți, sulițe, și hăcuiți de topoare, săbii, spade, ghioage în încercarea de a sări peste palisada infanteriei moldavo-secuiești. Kemal pașa-zade recunoaște poziția defensivă excelentă deținută de moldoveni, în pădurile din care nu puteau fi scoși și nici înconjurați, plus faptul că din față se trăgea cu tunuri, puști, arcuri și „zenberecuri”.
Artileria nu putea fi folosită de către otomani, fiind în spatele convoiului și neexistând practic vizibilitate, era nevoie și de timp pentru a instala și a folosi artileria vremii. Este totuși posibil ca artileriștii otomani, la ordinul lui Soliman, să fi început instalarea tunurilor în poziție, pentru orice eventualitate. Între timp, bătălia din zona valului avansase. Ne putem imagina un masacru complet, o luptă cumplită fără milă de ambele părți. După ce șanțul s-a umplut de cadavre, otomanii au asaltat valul, au pătruns în fortificație, o cruntă luptă corp la corp începând. Prima linie moldavo-secuiască a început să dea înapoi, fiind aproape distrusă – ienicerii, maeștri ai meseriei armelor, erau redutabili în lupta de aproape. 
Pe la amiază, probabil și în condițiile ceții care se ridica, Ștefan a dat ordin muzicanților din preajma podului să sune din instrumente. Armata otomană, surprinsă de zgomot, s-a întors și a atacat spre dreapta, nimerind în apa înghețată a Bârladului. În acest moment, artileria de pe flancurile moldovene a tras în plin, fiecare din cele 20 de tunuri având șapte lovituri la dispoziție. Panica s-a instalat în armata otomană, măcelul luând proporții apocaliptice. Trupa lui Ștefan a atacat de pe deal și de pe flancul stâng, infanterie și cavalerie deopotrivă, izbind puternic în otomani, concomitent cu atacul infanteriei rămase în vale. Se pare că acum au avut loc cele mai mari pierderi în rândul otomanilor, năuciți de loviturile care au venit atât de repede din toate direcțiile. 
Atacul moldovean a fost prea puternic, scrie cronicarul turc. Beii i-au propus lui Soliman o retragere strategică și apoi continuarea luptei. Dezastrul armatei otomane a fost completat de panica generalizată a retragerii, Soliman nemaiputând să-și strângă și să-și organizeze soldații, care „s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi”.
Moldovenii – probabil trupa care ar fi trebuit să fie pe flancul drept – au capturat tunurile otomanilor și mai bine de 100 de steaguri, alături de aproximativ 4.000 de prizonieri. Orice încercare a turcilor de a se replia a fost inutilă. Retragerea a avut loc în viteză și în dezordine, timp de trei zile, înspre Dunăre, având cavaleria moldoveană și polonă pe urme, oprindu-se la Isaccea, în Dobrogea. Ne putem doar imagina furia cu care cavaleria creștină s-a aruncat asupra turcilor aflați în retragere, în timp ce infanteria îi măcelărea pe răniți, lua prizonieri și jefuia carele otomanilor. La Iovănești, în locul numit „Vadul Turcilor”, a avut loc masacrarea trupelor turcești împotmolite în vadul mlăștinos. Cronicarul otoman Kemal pașa-zade scrie că aici li s-au luat otomanilor „capul și cămășile”(cămășile de zale). 
Flota otomană, concomitent cu derularea campaniei terestre, încercase fără succes să cucerească Chilia și Cetatea Albă. Probabil la acest episod se referise Dlugosz, iar retrocedarea cetăților din textul său poate însemna pur și simplu că otomanii au ridicat asediile și au plecat.
Trupele muntene, comandate de voievodul muntean - „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și scape pielea trecând prin Muntenia. 
Numărul pierderilor otomane a fost enorm – cronicile vorbesc despre 45.000 de morți, inclusiv patru pașale. Circa 100 de steaguri otomane au fost capturate, laolaltă cu pradă bogată. Prizonierii, în afară de cei aparținând unor mari familii otomane, au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. La o sută de ani după bătălie se mai vedeau lângă Vaslui movilele formate din resturile umane (se pare că moldovenii au ars pe loc cadavrele celor căzuți în bătălie) și trei cruci de piatră ridicate în memoria victimelor. Două dintre movile mai erau vizibile la începutul secolului al XX-lea lângă râul Racova. Nu s-au făcut cercetări amănunțite asupra locului bătăliei, loc care de-a lungul vremii a fost asanat, sistematizat și folosit intens în agricultură. 
Patru dintre comandanții otomani capturați, laolaltă cu 36 de steaguri și parte din pradă, au fost trimiși de către Ștefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei, cu rugămintea de a-l sprijini și pe viitor cu bani și trupe împotriva otomanilor. 
Bătălia de la Vaslui nu a fost cea mai mare victorie creștină asupra Islamului, așa cum în mod eronat se tot insistă în spațiul public. A fost un episod din lungul conflict care a opus tendințele de dominare otomane în spațiul est-european încercărilor de independență politică ale statelor medievale românești. Rămâne, însă, în istorie drept cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare.