În anul 1935 partidul a ordonat Institutului Științific de Cercetare al Uniunii Sovietice al Industriei cărnii să dezvolte o rețetă de salam pentru oamenii care au suferit în urma foametei îndelungate. Creatorii au vrut să-l numească „Salamul lui Stalin” dar apoi s-a gândit că poate șeful statului nu va aprecia o astfel de denumire. De aceea parizerul a fost denumit „parizerul de doctor”.
Conform standardelor de stat GOST, rețeta parizerului de doctor era următoarea: la 100 kg de parizer erau folosite carne de vită premium – 25; carne de porc – 70; ouă de pui – 3; lapte praf de vacă integral sau degresat – 2; condimente și alte materiale, g (la 100 kg de materii prime nesărate): sare de masă – 2090; nitrit de sodiu – 7.1; zahăr granulat sau glucoză – 200; nucșoară măcinată sau cardamom – 50.
Oamenii au apreciat produsul ieftin, dar de înaltă calitate. Dar, precum totul nou, cu timpul, parizerul de doctor a început să piardă din calitate. Când pentru hrană pentru vaci și porci au început să fie folosite deșeurile de pește, parizerul a început să miroasă a „mare”. Adevăratele experimente au început în anii 70. Din cauza deficitului de carne din URSS, s-au folosit tot felul de aditivi, în primul rând soia. Apoi a venit rândul caragenanului (cunoscut și ca mușchi irlandez), din care sunt fabricați așa-numiți caragenani – agenți de îngroșare, aditivi artificiali, simulanți alimentari. În timpul perestroikăi, au existat zvonuri că pentru producția parizerului de doctor era utilizată hârtia igienică.