În secolul al XIX-lea, Sankt Petersburg, orașul râurilor și canalelor, avea nevoie de legături fiabile între malurile sale. Una dintre cele mai interesante și semnificative construcții inginerești ale acelei epoci a fost podul plutitor Isaakievski, care lega malurile râului Neva în apropierea pieței Isaakievski. Astăzi, existența acestui pod pare doar o amintire îndepărtată, dar povestea sa este un exemplu impresionant de ingeniozitate, romantism și spirit al vremii.

Un pod plutitor este o construcție temporară, realizată pe suporturi plutitoare, de obicei barje sau pontoane. Acestea erau utilizate acolo unde construcția unor structuri permanente era dificilă sau imposibilă. Podul Isaakievski, construit în 1819, a devenit primul pod plutitor permanent din Petersburg.

La începutul secolului al XIX-lea, orașul aflat în rapidă dezvoltare se confrunta cu problema transportului între malul stâng și cel drept al Nevei. O provocare deosebită era conectarea zonei Amiralității cu insula Vasilievski. În apropierea impunătoarei catedrale Sfântul Isaac, în 1819, a fost ridicat un pod care a devenit un simbol al gândirii inginerești din acea epocă.

Acest pod a înlocuit trecerile temporare care trebuiau reconstruite în fiecare vară. Era format dintr-un lanț de pontoane conectate printr-o platformă de lemn, care putea fi demontată pe timp de iarnă, când gheața făcea imposibilă utilizarea sa.

Structura podului Isaakievski

Podul era o soluție simplă, dar elegantă, fiind compus din:
•Tronsoane de lemn, sprijinite pe pontoane.
•Un mecanism mobil, care permitea trecerea navelor; partea centrală a podului putea fi ridicată sau deplasată.
•Zone de promenadă, decorate cu balustrade și felinare.

Pentru acea vreme, podul era nu doar funcțional, ci și estetic atrăgător.

Taxele de trecere

Trecerea era contra cost: un bănuț pentru pietoni, doi pentru fiecare cal și cinci bănuți pentru o caleașcă. Gratuit aveau dreptul să treacă doar trăsurile palatului, curierii, echipele de pompieri și unitățile militare.

Podul Isaakievski a devenit rapid o parte esențială a infrastructurii urbane. Zilnic, era traversat de pietoni, transporturi cu tracțiune animală și trăsuri. Artiștii și poeții îl iubeau în mod special, găsind în el o sursă constantă de inspirație.

Probleme și declin

Totuși, podul avea și dezavantaje. Iarna, când gheața acoperea râul, structura trebuia demontată, lăsând orașul fără această legătură vitală. În plus, materialele din lemn necesitau reparații frecvente.

Odată cu apariția podurilor permanente, precum podul Blagoveșcenski (redenumit mai târziu Nikolai), importanța podului Isaakievski a început să scadă. În 1850, podul Blagoveșcenski a preluat complet fluxurile de trafic, iar podul Isaakievski a fost demontat.

Moștenirea podului

Astăzi, podul nu mai există, însă amintirea sa persistă în arhivele orașului, gravuri și desene vechi. Resturile pietrelor de susținere de pe cheiurile Universității și Amiralității amintesc de el. Podul rămâne o etapă importantă în istoria Sankt Petersburgului, demonstrând modul în care orașul a rezolvat provocările inginerești în timpul formării sale.

Podul Isaakievski este adesea menționat în literatura și descrierile Petersburgului din secolul al XIX-lea. Imaginea sa simbolizează spiritul orașului: mereu în schimbare, dar întotdeauna fidel trecutului său.

Această construcție este un memento al unei perioade în care tehnologia începea să modeleze fața Petersburgului, iar fiecare nouă structură reprezenta un pas îndrăzneț spre viitor.