Planul de colonizarea satelitului Pământului a fost dezvoltat în Uniunea Sovietică în anul 1962. Viitoarea bază lunară a primit denumirea oficială „Zvezda” (Steaua) și „Columb”, dar și una neoficială „Barmingrad” (orașul lui Barmin), după numele autorului proiectului Vladimir Barmin.
Proiectul presupunea o cercetare meticuloasă a zonei cu ajutorul aparatelor automate și al lunamobilelor. După aceea navele spațiale trebuia să transfere pe terenul ales ansamblele rezidențiale și complexele tehnice.
Fiecare dintre acestea a cântărit 18 tone, avea un diametru de 3.3 metri, iar în forma comprimată avea o lungime de 4.5 metri. Se desfășura până la o lungime de 8.6 de metri. Modelul experimental al acestei unități a fost creat și testat în anul 1967.
În totalitate au existat nouă unități:
- un punct de comandă
- un laborator
- un depozit
- un atelier
- un cabinet medical și o sală de sport
- o cambuză cu o cantină
- trei spații rezidențiale pentru cazare a 12 oameni.
După instaurarea unităților baza trebuia acoperită de solul de pe Lună, regolitul. Acesta o proteja de radiație, schimbări de temperaturi și micrometeoriți. Reactorul nuclear special destinat trebuia să furnizeze energie la baza „Zvezda”.
Incursiunile cu scopuri științifice pe suprafața Lunii trebuiau efectuate dintr-un tren special lunar, bine protejat de influențele nocive ale mediului înconjurător. Acesta se deplasa cu o viteză de 5 km/h și era destinat unor raiduri de până la 60 de zile.
Însă, proiectul ambițios de a construi o bază lunară nu a văzut lumina zilei. Prețul de 50 de miliarde de ruble li s-a părut exagerat autorităților ale URSS.