post

 

Porumbescu a adus, în compoziţiile sale, tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, toate încadrate în epoca romantică a genului.

Violonist, compozitor, teolog şi mare patriot, Porumbescu a întruchipat în scurta sa existenţă, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos şi mai pur – de la freamătul codrului, șoptirile dulci ale pâraielor, până la glasuri de bucium care răsună a jale -, definind un adevărat erou cu un destin romantic.
Cine a fost Ciprian Porumbescu? Aceia care l-au cunoscut îl deplâng cu jale, căci el nu mai este. Aceia care îl vor cunoaște numai din şirurile următoare desigur vor regreta pierderea lui ca o pierdere naţională.
Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.
Încă copil de 3 – 4 ani, micul C. avea un auz şi un simţ muzical deosebit, imitând oriсе cântec аudiа, cu acurateţe şi tact admirabil pentru etatea-i fragedă.
Auzind el odată un lăutar sătesc ce cânta în casa părinţilor săi la o clacă de tors, nu se dezlipi de dânsul, ascultându-l şi uitându-se ba la degete, ba la arcuş, cu cea mai mare luare-aminte şi, din acest timp, ceru necontenit de la tatăl şi de la maică-sa să-i cumpere o violină, ceea ce, se-nţelege, şi urmă, aducându-i părintele său de la oraş o violă de copil.
Pe acestă violă C. trăgea toată ziua cu arcuşul — spre supărarea în sfârşit a bunei sale maice — cântând din gură: “Măi ciobane de la oi”, şi altele, ce auzea cântând servitorii şi servitoarele de casă.
În 1860, fiind C. de şase ani, şi introdus deja de tatăl său în primele elemente ale cetirei şi scrierei, veni la Şipot renumitul artist bucovinean, în prezent directorul Conservatorului din Lemberg, Carol Miculi, cunoscut de aproape al tatălui lui C. Acesta, auzind şi văzând intensiva aplicare, cum şi talentul micuţului către musică, îi scrise “scala” cu propria-i mână şi îl învăţă să o cânte din gură.
În toamna anului 1860 Porumbescu a fost înscris la şcoala primară din Ilişeşti (Gura Humorului), deoarece în Şipot exista numai şcoală ruteană. Trei ani mai târziu a fost admis în gimnaziul din Suceava, pe care l-a încheiat în 1873, cu o întrerupere de un an din cauza unei boli îndelungate, iar după aceea a fost înscris la seminarul teologic din Cernăuţi. După doi ani a fost înfiinţată în oraș, în amintirea jubileului de o sută de ani de la anexarea Bucovinei la Austria, o universitate, iar seminarul pe care îl urma a fost transformat în facultate şi alipit universităţii.
Studenţii români au înfiinţat în acea perioadă o societate pe care au numit-o “Arboroasa”, după numele vechi al provinciei Bucovina, organizație care şi-a început activitatea la 10 – 22 Decembrie 1875, iar Ciprian Porumbescu a devenit preşedintele ei. Grupul a fost dizolvat de guvern în 1877 și membrii comitetului director, inclusiv Ciprian Porumbescu şi părintele Morariu, au fost întemniţaţi sub acuzaţia de înaltă trădare, înscenându-li-se un proces mascaradă.
Ciprian Porumbescu se afla la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat. A fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, iar ploaia rece i-a pătruns prin haine. Ofițerii austrieci i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. A fost băgat într-o celulă cu pereții reci, în care se aflau deținuți de drept comun, şi a primit mâncare proastă, toate aceste condiții agravându-i tuberculoza de care suferea încă din perioada adolescenței.
Lunile de temniţă i-au fost fatale. Căci din acele luni s-a cuibărit în trupul lui firav tuberculoza care avea să-l doboare înainte de a ajunge să împlinească treizeci de ani şi să-şi maturizeze creaţia.
La ieşirea din temniţă, într-o caldă, energică şi voioasă scrisoare adresată prietenilor şi fraţilor de luptă, nu despre soarta sa pomeneşte, ci despre soarta „Arboroasei” lor, închisă din ordinul autorităţilor habsburgice, îndemnându-i să nu se descurajeze o clipă, să introducă acţiune de recurs şi să lupte mai departe, până la capăt, până la câştigarea biruinţei.
Deocamdată el era însă scos din luptă. Boala, în prima ei fază, îl sili să-şi caute adăpost şi alinare la casa părintească din Stupca. Abia după un an se învredniceşte să ajungă la Viena pentru continuarea studiilor, se înscrie la Conservator şi dirijează corul unei biserici şi corul societăţii studenţeşti „România Jună“, pe unde trecuse şi Eminescu.
În sfârşit, după atâtea peripeţii şi avataruri, Ciprian Porumbescu avea prilejul să-şi desăvârşească studiile de tehnică muzicală, sub auspicii ceva mai competente decât ale unui ajutor de judecător diletant şi ale unui organist profesionist, după ureche.
Acum însă îl rodea boala. Şi tot atât de cumplit sărăcia, fiindcă autorităţile habsburgice îl lipsiseră de dreptul la bursă. Scrisorile şi amintirile lui din această epocă îţi strâng inima. Nici mizeria, nici boala nu-i secătuiesc însă verva creatoare.
Aici a tipărit, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”. Printre ele se aflau „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”.
De la Viena a mers la Braşov, ca profesor de muzică la Gimnaziul românesc şi a primit și un post de dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, dar locul era mult prea rece şi umed pentru suferința veche a lui Ciprian Porumbescu.
A plecat apoi spre Italia, pentru a-și îngriji starea de sănătate, dar iubirea sa pentru Berta Gorgon, fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care era profund îndrăgostit, a rămas neîmplinită. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri, trimiţându-şi fata în străinătate.
Într-o scrisoare către sora sa, Mărioara, mărturisea despre Berta: „numai ea singură îmi poate da putere şi curajul de a răbda mai departe şi a duce munca începută până la sfârşit”. Berta a fost însă nevoită să plece în Anglia, iar Ciprian să-şi caute „mângăierea în muzică”, aşa cum îl îndemnase chiar tânăra.
Ciprian Porumbescu, grav bolnav de tuberculoză, s-a întors în țară după un an și la scurt timp s-a stins din viață în casa de la Stupca, sub ochii tatălui și ai dragii lui surorii, Mărioara, pe data de 6 iunie 1883, la vârsta de 29 de ani.
A murit, dar inima, spiritul lui a rămas între noi. Prea numeroasele-i compoziţii – aproape două sute la număr – sunt un monument nepieritor despre zelul şi despre talentul lui nedisputabil.
Literatura muzici române va înregistra cu fală între primii săi adepţi pe acest apostol al ei, care a iubit-o până la ultima resuflare.
Un profesor de la Universitatea din Cernăuţi scrie următorele întristatului părinte: „Vestea despre cumplita lovitură ce ai suferit-o îmi veni zilele acestea ca din senin. Pesemne paharul amărăciunilor noastre încă nu l-am beut până în fund, căci unde credem că ne prindem la ceva şi ne bucurăm, tocmai acolo suntem loviţi mai amar! Nu cutez a me încerca se te mângâiu, căci dauna e atât de mare şi nereparabilă pentru noi toţi, încât numai către Dumnezeu îmi pot îndrepta ruga ca să te întărească, iar pe noi, naţiunea, să o ferescă de asemeni dezastre. Cu inima sângerândă al D-tale etc“, consemna publicația Amicul poporului în 1884.